Sotiesimama's Blog

Just another WordPress.com weblog

Potty Training… my ass! :)) Octombrie 2, 2013

Am lipsit, nu? V-am lipsit, nu?
Mi-am zis că dacă nu scriu acum, nu mai scriu niciodată.
Despre ce ați vrea să vă scriu? Despre cum a fost în America, despre fundulețe iritate și pipi în pat sau despre depresii?

(… a urmat o interminabilă discuție între egourile mele și apoi ne-am decis.)
Buuun, deci despre fundulețe să fie!

În ultima vreme aud tot mai des mămici lamentându-se ce greu își dezvață ele bebelușii de scutece și ce anevoios e procesul de „potty training”. Nu vreau să arăt cu degetul, și nici să îmi dau cu presupusul de ce nu le iese altora. Vreau doar să zic cum am gândit și cum am făcut noi.

Plecând de la exemplul unei prietene care își punea bebelușul pe oală de la 6 luni eu am ales să nu o fac. Mi se părea stupid. Eu nu îl vredeam pregătit pe copilul meu să facă la oliță. Am gândit că obiceiul ăsta e învechit și că o mamă modernă, cât timp își permite scutecele, nu are de ce să facă asta. Și nu am greșit. Prietena mea, deși i se părea des că au făcut progrese, revenea mereu cu un regres uriaș sau refuzul total al copilului de a se mai apropia de toaletă sau oliță pe pe 1 an și 8 luni. Ori Balaurul la 1 an și 8 luni nu mai purta deloc scutece ziua. O lună mai târziu, pentru că nu făcuse niciodată pe el în somn, l-am lăsat fără scutec și noaptea.
Ce am făcut? Am așteptat. Am așteptat până am crezut eu că e momentul oportun și că micuțul e cât de cât pregătit. Nu a fost ușor. Balaurul a refuzat vehement olița. Am gândit că e clar vina oliței. Am cumpărat 3. „Toate 3 să fie de vină? NU! Ia hai tu până la baie…”.
La toaletă, pe WC, a făcut din prima. S-a speriat, i-am vorbit, data următoare a ezitat. Dar cu răbdare am văzut că se simte mai în largul lui acolo unde fac și mami și tati pipi.
Și, da, în perioada asta de trecere de la scutec la toaletă a făcut de toate prin casă. Se ascundea după uși să facă caca în intimitate. Sigur vă sună familiar asta!
Începutul mi s-a părut și mie greu. Până am observat că făcea regrese dacă îl cretam sau îi „lipeam” o pălmiță „nevinovată” pe funduleț. Ei, pălmița aia nevinovată o regret! Eu cred că nu era încă suficient de pregătit. 2 luni mai târziu și nu ar și fost nevoie de pălmiță! Atunci am realizat că pălmițele sunt doar o formă de refulare pentru părinți și să bătaia nu îi învață sau corijează ci îi reprimă și îi „ajută” să facă regrese. Atunci mi-am jurat că la al doilea copil nu mai fac greșeala asta și aștept cât e nevoie.

După vreo săptămână în care l-am certat, l-am recompensat, sau i-am explicat ( după caz) am observat că se ținea mereu cât e în casă pentru că știa că îl scot afară repede și afară îi pun scutec. Am observat că efectiv aștepta scutecul pentru afară. Așa că BAM! Am aplicat lovitura decisivă! L-am scos și afară fără scutec. În 10 min se ținea de cuculeț cu o grimasă speriată. Am fugit la el și i-am explicat că poate să facă în iarbă. Și a făcut! Și eu râdeam de fățuca lui și de cât de ușor a făcut în iarbă. Ce ușor a fost! Azi așa, mâine așa… Mâna la cuculeț și grimasa speriată până a înțeles cum se face.

Și a început să ceară fără excepții „caca” și „pipi” la toaletă.

Cu Tapesa începutul a fost și mai ușor. Era chiar mai mică decât balaurul dar pare-se că fetele sunt mai sensibile și până să îmi dau seama ce se întâmplă scăpasem de scutece.
Am lăsat la începutul lui Iulie în fundul gol prin casă. A făcut pipi freestyle de mai multe ori. Fără bătaie, fără ceartă i-am arătat unde face Balaurul. Care Balaur e lumina ochilor ei și modelul ei în toate. Așa că nici una, nici două Tapesa îmi spunea „Nu cutec!”. Noaptea nu făcea în pat, ziua făcea la toaletă. La 1 an și 7 luni făcea la toaletă! Dar credeți că s-a terminat așa? Nu! Au urmat și zile de regres. Constipație psihologică, nu fiziologică. ȘTIU! Sună ca o nebunie! Și nu am citit nimic despre asta ci a fost părerea mea. Dar iaca că am avut dreptate și există așa ceva ca constipație psihologică. Și în timp ce mama mea căuta leacuri naturiste sau băbești și lumea mă sfătuia să îi schimb alimentația eu am făcut cel mai nebun și absurd lucru. Am păcălit-o!

Da. E împotriva principiilor mele să fac asta și când Anca ( mămica care mi-a zis „metoda asta”) mi-a spus despre peștișorii din WC care papă căcuțul mi s-a părut stupid. Acuma spun „Săru-mâna, Anca!”. Când n-am mai știu ce metode raționale să folosesc i-am zis Tapesei că peștișorii din WC mor de foame și „grrrrr” face burticile lor. I-a fost milă și ei de peștișorii care fac „grrrr” de foame și le-a dat să mănânce zilnic de atunci.

Ideea e că mi-a fost frică să nu ceară caca în lacurile sau piscinele frumoase de la mall unde va vedea, când mai crește, Koi Fish. Dar de câteva săptămâni nu mai pomenește de peștișori. Acuma duce ea plușurile la toaletă să facă caca sau pipi și întodeauna le șterge la fund cu „sâtie”.

Clar are tendința de a se constipa și încă e puțin speriată de durerea pe care o asociază cu actul fiziologic în sine. Dar mami o ține și o încurajează, și e gata-gata repede. Ba chiar i-am explicat că cu cât îl ține mai mult în burtică căcuțul crește și mai tare o va durea. Și o mai țin dintr-un motiv. Dacă la Balaur am folosit un reductor de colac din acela la 6-7 lei, la Tapesă nici nu îl mai pun. Îl pun dar, rar, rar de tot.
Deci avem reductor la 7 lei și oliță la 6 pe care o folosim când e baia ocupată sau o dăm la musafiri.

Iar azi dimineață la 7 Tapesa a făcut pipi în pat. Fără scutec, lângă păturica absorbantă! Pentru că aseară a culcare a cerut lapte de 2 ori și o „cecuță” cu apă. Am încercat să-i pun scutec și l-a împins smiorcăită cu „Nu veau cutec!”. Șiiiiii am prevăzut ce se întâmpla.

Cum spuneam, nu zic că e bine ca mine. Doar zic că eu așa am făcut și ne-a fost binișor tuturor.

Șiiiiii nu îmi vine să cred că aproape am terminat de scris până s-a trezit Tapesa. :D
Șiiiiiii o imagine care mi-a plăcut.
potty-training-essentials

 

Coincidență sau Predestinare? Iulie 18, 2013

În viață mi s-au întâmplat multe lucruri ciudate. Pe unele le-am clasat la categoria „coincidențe” altele la „noroc chior” și altele la „semne de la Dumnezeu”.

Ieri am avut onoarea să particip la o emisiune radio, înregistrată, pentru RVS. Am mers… slab pregătită și foarte obosită. Îmi părea rău și îmi era  teamă că prezența mea va fi un eșec. Știam că va trebui să fac o recomandare și îmi fusese foarte greu să aleg pentru că mi se oferiseră multe opțiuni. Eu mă pierd câteva momente în fața opțiunilor. Dar apoi mi s-a părut că mi-a venit în minte recomandarea perfectă. Discuția era despre cărți și am vrut ca recomandarea mea să nu se îndepărteze prea mult. Elefant.ro era prea comercial și deja arhi-cunoscut. Mi-am amintit că acum vreo 2 luni am văzut pe vitrina unui geam o reclamă alb-negru, un print A4, spălat de ploaie și prăfuit, din care mi-a sărit în față cuvântul „ANTICARIAT”. Bacăul duce lipă de anticariate, asta e părerea mea! Dar, hei, am locuit în centrul vechi al Brașovului și acolo anticariatele sunt la tot pasul. Deci am văzut o reclamă, demnă de un anticariat, pentru că purta „patina” timpului petrecut pe geamul magazinului. Am tot repetat în minte să nu uit „buchiniști punct ro, buchiniști punct ro…”. Adică buchinisti.ro. Am intrat, am vizitat și am ieșit propunându-mi să le vizitez sediul. Dar n-am mai ajuns. Și mai trec pe lângă vitrină. Îmi arunc ochii și reclama e tot acolo. Mă întreb câtă lume o mai observă?

Eu i-am recomandat pentru că iubesc cărtile și în Brașov îmi plăcea mult să intru în anticariate. Atât cele de obiecte, cât și cele de cărți. Obiecte nu mi-am cumpărat niciodată deși am fost cu mâna pe un evantai la un moment dat. Îmi lipseau 5 lei. Când m-am întros cu banii tocmai se dăduse. Dar cărți… Cărți mi-am luat… câteva. Nu tone, nu una. Câteva. Și cred că prima dată și multe din celelate dăți am intrat căutând operele lui Sven Hassel.

Astăzi am participat la celebrarea unei „nunți de aur”. Grozavă petrecere! M-a făcut să vreu și eu să ajung așa. Și stând la masă, nici nu mai știu de la ce a pornit discuția, un domn pomenește că el se ocupă cu cărți… cărți vechi. Și în timp ce eu spuneam că e o coincidență mare că eu am recomandat un site zilele trecute soția domnului îmi intinde o carte de vizită. Mi-a sărit în ochi prima dată cuvântul „anticar”. Apoi trăgând cartea de vizită mai aproape văd scris sus : WWW.BUCHINISTI.RO

Mi-a stat în minte toată ziua cuvântul predestinare. Întâmplarea asta nu e o coincidență! E predestinare!

Și dacă nu l-ați citit pe Sven Hassel vă recomand din tot sufletul să o faceți. Eu după prima carte am umblat prin biblioteci și anticariate ca să îi citesc toate operele. Eu am început cu Gestapo și Monte Cassino dar nu m-am mai putut opri.

Atunci când mi se pare nedrept de frig afară sau am stat flămândă jumătate de zi îmi amintesc de cărțile lui Sven și îmi trec toate. Acum v-am făcut curioși?

LATER EDIT. După ce am scris o ciornă am tot stat și m-am gândit…
Mulțumesc Ancăi pentru oportunitate!
Și mulțumesc bunului Dumnezeu care în ultima vreme m-a înconjurat de oameni frumoși și buni! Oameni care îmi dau curaj, m-au inspirat sau mi-au dat motive să zâmbesc sincer, nu din politețe.

 

Îndrăgostită de alt blog Iulie 14, 2013

Am descoperit, nu mai știu când, nu mai știu cum, un blog care îmi plăcea tot mai mult cu fiecare postare pe care o citeam, re-citeam și savuram.
Pe scurt postarea me-a preferată e „Apel semi-necenzurat către cadrele didactice” dar în seara asta am zâmbit și oftat citind despre ce își dorește o femeie reală, o femeie pe care cred că aș îndrăgi-o în realitate, dicolo de blog.

Îmi plac chiar și postările scurte, aparent superficiale.

„Alo… BEBE!” sau despre viața reală, nu cosmetizată a unei mămici din Republica Moldova!

13255

Și în plus… Nu-s frumoase foc?

 

Arika înnobilată

Filed under: Proud Mother — sotiesimama @ 10:01 pm
Tags: , , , ,

PrincessTiaraMH

De ceva vreme mă tot gândesc să schimb pseudonimul Arikăi pentru că nu i se mai potrivește DE.LOC! Nu mai e un ghem mic, e un ghem mare. Nu mai e brunetă și ciufulită, e șatenă și ondulată. Are zile când te poate păcăli că e o prințesă de fetiță. Și cum ea spune la prințesă „tapesă” mă gândeam să îi zicem așa de acum, pe blog. Tapesa sau „badadida” care înseamnă balerina.
Deci de acum unde citiți Tapesa trebuie să v-o imaginați pe Arika, mai mare, mai dulce, mai simpatică.
Cum spuneam are zile când ar putea păcăli „publicul” că e o prințesă. Cu rochițe vaporoase, pantofiori colorați, ochelari de soare și pălăriuțe moștenite de la fra-su e chiar prețioasă. Umblă încet și vorbește mai mereu aproape în șoaptă. Are grijă de plușuri ca Doctorița Pluțica. Le cară strâns în brațe, le cântă, le dă apă, mâncare direct cu botul sau fundul din castronul ei și le dă sirop cu seringa. Ba unde mai pui că la un an și nici 8 luni nu mai poartă scutec și spune „Panon!” când râgâie sau „Sanatate!” când strănută… Ș-apoi o poți vedea în parc, ciufulită, cu pantaloneii scurți murdari, alergând după băieți și strigând: „Prinde-mă!”. Alteori trântește dinozauri de masă și scoate sunete fioroase – ROARRR – sau întreabă pe o voce suavă „Une-s futuașii?” și când îi găsește fuge strigând cu o voce înțepată „Calcă! Calcă!” și rânde în timp ce încearcă să îi strivească cu piciorul. Not so girly, hah? Deci, da, poate fi cât se poate de dulce și cuminte sau poate fi și o năzbâtie mică, agitată și neascultătoare. Cam așa sunt prințesele, nu?
Azi, la prânz, i-am zis să lase pălăria pe cap  pentru că bate vântul. Și ea m-a completat… „FRUNZELE!” Du-te, bă! Deci nu am cântat degeaba până acum. Și la culcare după ce i-am spus să se așeze la locul ei și să se culce a început: „Mumuiase păsăiele… (ceva ce n-am înțeles)… Noapte bună!”. Na! Ș-apăi mai ceart-o, dacă poți, că e agitată și nu vrea să adoarmă fără frățiorul ei, pe care îl adoră și copie în toate.
Ieri seară am dus-o la somn prima. Așa făcea de când era mică. Îi dădeam ei laptele și o culcam, apoi mă ocupam de Balaur să îl răsfăț un pic și apoi dormeau cârnații aliniați până dimineață. Dar de ceva vreme Tapesa s-a prins că noi stăm trezi în urma ei și ne mai și distrăm. Și caută orice pretext să fugă din cameră.
Aseară aproape că o liniștisem când s-a auzit de dincolo Mickey Mouse strigând în gura mare „Oooo, Toodles!” și Tapesa „I-auzi! Michi! Tudălz! Plec!”. And I am such a sucker for cuteness… că am lăsat-o să plece. Și s-a dus lângă Balaur și s-au uitat împreună la desene. Apoi i-am culcat pe amândoi odată. Mai mic nu-nseamnă neapărat mai fraier! ;)
Și asta-i Tapesa noastră! O mogâldeață de fetiță, când cuminte ca un mielușel, când aprigă și neîmblânzită ca un balaur, ca deh, sunt rude și el e lumina ochilor ei. Dimineața n-are liniște până nu îl trezește. Îl pupă, îl mângâie și vorbește cu el până deschide ochii și îi zâmbește. Iar el, în serile când o culcam pe ea prima, îi mai fura câte un pupic prin somn. Pe obraz dacă îl găsea, sau dacă nu pe mânuță.

În societate copii mei nu-s perfecți dar în cuibul meu de cioară n-au cusur!

Later edit. Mi-am amintit ceva din ciclul „I am such a sucker for cuteness”. Tapesei nu prea îi ies diminutivele. Nu știu cum și de ce diminutivul de la substantivul „tapesă” e „tapiduța” ( prințesica)… Nu mă-ntrebați! Și diminutivul de la „chiloți” e „chițulei”. :)) Poate să spună „măhrrr” ( măr) dar „merișoarele” sunt „mișioaie”.

 

Recomand bonă extraordinară!

Filed under: Proud Mother — sotiesimama @ 9:07 pm
Tags: , , ,

Da. Recomand!
Știți voi cum e cu vecinii. Niciodată nu-i ușor. Ori îs prea răi, ori îs prea drăguți și pe mine mă sperie oamenii prea drăguți. Devin, involuntar și automat, suspicioasă și defensivă.

Vecini perfecți există dar ai șansa să îi întâlnești cel mult o dată în viață și noi i-am avut deja.  Acum sunt, departe, departe și mă bucur pentru ei că sunt acolo dar tânjesc după vecini ca ei.
Noi ne-am mutat acum 8 luni și nu am exagerat cu socializarea în bloc. Un zâmbet, un „Bună ziua!” și am discutat mărunțișuri cu vecinii „lipiți de noi”. Un cuplu de pensionari simpatici și harnici foc. Nu mi-au rupt ușa, nu se plâng, aproape că-s perfecți.

O altă vecină m-a oprit ea de vreo câteva ori. De fiecare dată extrem de veselă și extrem de prietenoasă. ZBAM! Defence shield activated!

Ultima dată mă oprește și îmi spune ce câini drăguți am. Ieșisem afară fără copii, doar cu câinii. Apoi fără să apuc să zic ceva spune: ”Vai de mine! Și ce tot vorbesc eu aici? Dar ce copiii ABSOLUUUT PERFECȚI AVEȚI! Sunt adorabili! Și fata care are grijă de ei e nemaipomenită!”

Eu schimb un pic vorba, nici nu mai știu ce i-am zis că încercam în același timp să o plasez exact la ușa corectă, să nu zic vreo trăsnaie și începe ea din nou. Nu mai rețin exact cuvânt cu cuvânt dar jur că discuția a fost, în esență, următoarea:
Ea, vecina: „Da… Băiețelul e minunat. M-am întâlnit într-o zi cu el și așa politicos a fost. ( eu, în sinea mea: Bingo, asta îmi amintesc!) Da și fata care are grijă de ei, bona, așa frumos se poartă cu ei. Mă mai întâlnesc cu ea când îi scoate afară. Mereu îi scoate afară. Și cu căruțul și se ocupă de ei așa bine.”
Eu: „Vă mulțumesc! Dar mă tem că nu știu despre ce fată vorbiți!”

Ea: „Bona! Fata care are grijă de ei.”

Eu: „Aaaaa… Noi nu avem o bonă. Numai eu mă ocup de ei. Sunt în concediu și numai eu ies cu ei afară. Cu mine v-ați întâlnit pe scări.”

Ea, evident înroșită de la sentimentul că a făcut o gafă: „Da? Vai, chiar mi se părea mie că semănați. Am vrut să vă întreb dacă e sora dumeavoastră și când colo erați chiar dumneavoastră…”

Apoi ne-am despărțit pentru că eu deja băgam câinii în scară. Și am plecat punându-mi singură întrebări:  Băi, eu chiar am față de bonă? Adică își imaginează că eu, vecina ei, scot câinii afară dar copii nu? Oare să mă simt flatată sau jicnită?

Am hotărât. Mă simt flatată! Și dacă aveți nevoie de o bonă bună, capabilă să iasă afară cu 2 câini și 2 copii mici, să facă cumpărăturile, curat în casă și mâncare în aceeași zi, MĂ RECOMAND!

Și, da, sunt o bonă a naibii de bună! Sunt calmă și rezistentă la oboseală, umezeală, murdărie, lovituri și țipete. Indiferentă la părerile din parc și atentă la nevoile copiilor mei.
Unde mai pui că mă joc cu ei mai toată ziua. Și că îi pot face să râdă până îi dor fălcile cu o pungă de pufuleți și nu mi-e rușine de ce cred vecinii despre mine. Copii mei vor crește mari și își vor aminti că am lăsat totul baltă în casă ca să îi scot afară, că din ultimii bani le-am luat pufuleți și că din pufuleți înmuați cu salivă mi-am făcut cornițe de melc și ei au râs de s-au topit. Că apoi și-au pus și ei coarne de melc au cântat „mec, mec, pogobec” ( așa interpretează Arika) și apoi eu am fost rinocer și unicorn și rădașcă.
Și dacă nu știați, bona asta mai știe un truc: din pufuleți se pot face tot felul de sculpturi. Cu apă e mai igienic, dar din lipsă de apă îi înmuiați câteva secunde pe limbă și apoi puteți face cu ei copăcei, flori, avioane, ursuleți, fluturași, inimioare, roboți sau brățări.
Deci, mulțumesc vecinei pentru complimentul făcut!

 

Miercurea fără cuvinte: Un nou dialect – madeinchinengleza Iunie 5, 2013

IMG_2373

 

IMG_2374

 

IMG_2375

 

Pentru explicații.

 

Marea provocare îndeplinită cu succes

Zilele trecute vă spuneam că am o mare provocare de îndeplinit. Și am îndeplinit-o cu succes!
Nu am să mă lungesc foarte mult. Vreau doar să spun că în data de 1 Iunie, până la prânz, Balaurul repetase de cel puțin 6 ori: „Sunteți cea mai bună familie!… Sunteți minunați!… Sunteți comoara mea cea mai de preț!… Vă iubesc foarte mult!… Am primit cele mai frumoase cadouri!”. Cadourile Balaurului fiind o pereche de ghete cu roți în talpă, o figurină Ben 10, un Omnitrix ( mai puțin adevărat, dar pentru care am „pieptănat” orașul ca să fie cel mai potrivit și pe care am dat 10 lei la piață, nu 189 de lei la Real :D) și o ieșire la McDonald’s și în parc de la bicu.  În primele 3 zile au stat toate înșirate pe pervazul sufrageriei ca să și le poată admira și să fie la adăpost de o surioară aricioasă și curioasă. Ieri a început să le strângă și ambaleze „ca să nu se strice, că îmi plac prea mult” – a zis.

Arika a primit o oglinjoară dublă, argintie și elegantă, cu „holograma” unei păpușele care clipește ( eu o găsesc adorabilă) și o floare din aceea solară, pentru că îi plac mult, mult de tot florile. Știu, e banal! Dar eu eram în impas de idei, de chef de cumpărături și de „timp” prin portofel ;). Și banal a fost suficient pentru că e vârsta la care ei se bucură și de cele mai mici fleacuri.

Împreună au primit bani, dulciuri și fructe de la bica. Din bani le-am luat un puzzle din cuburi cu care s-au jucat amândoi super frumos și un fluture de împins pentru Arika. Fluture care a făcut-o să zâmbească încontinuu vreo 15 min și care i-a dezvoltat limbajul cu 3 noi cuvinte: merge, rupt și repară. Rupt și repară pentru că e un fluture la 6 lei ( MADE IN CHINA) la care îi tot iese o aripă. Ce vă spuneam că ei au nevoie de puțin pentru a fi fericiți? Arika și l-a ales singură și s-a bucurat la maxim de el. Acum îi lipsește o antenă care s-a rupt într-un accident sincer. O am. O lipesc. Și nu în ultimul rând a învățat să își scimbe expresia feței când cântăm „Fluturaș nu mai ai aripioare/ Domnul conte și le-a retezat…”.

Aticipat au primit de la cea mai generoasă persoană pe care am cunoscut-o în toată viața mea, Irina, un set de mic explorator ( Balaurul) și un coșuleț de cumpărături plin cu veselă și tacâmuri de jucărie ( Arika) și ieri au primit un repelant pentru insecte.

Însă marea realizare a marii provocări a fost tortul, de care eu eram rușinată că e o bombă calorică și parțial chimică ( de la E-urile din Skittles), dar care a avut un feedback incredibil de la cei mici și de la prietenii de pe facebook.

Pe scurt, am copt 2 blaturi de pandișpan vineri noaptea. 2 pentru că nu mi se topea zahărul. Ăla a fost momentul în care am regretat enorm că nu am apelat din nou la Torturi Arina. Doamna Arina face niște torturi… PERFECTE din toate punctele de vedere! De data asta m-am aventurat pentru că aveam multe ouă de țară, făină și lapte și pentru că îmi place să gătesc. Dar dacă aș vrea să impresionez sau să cadorisesc frumos pe cineva aș apela la dna. Arina.

Am încercat mai întâi cu zahăr brun. Am mixat, cu pauze, vreo oră jumătate și nu se topea. L-am copt așa. Nu a ieșit de pozat dar nici de aruncat așa că și duminică am avut tort.

Rețeta e antică și foarte simplă: 6 ouă, 250 gr zahăr ( cam mult, știu), 200 gr de făină, un vârf de sare, esență vanilie și o lingură de zeamă de lămâie. Atât, fără praf de copt.

Sâmbătă dimineață am tăiat, însiropat cu lapte și montat tortul cu o cremă de vanilie și bețișoarele de biscuite îmbrăcate în ciocolată de la Lidl. La un tort cu diametrul de 20 cm vă ajunge un plic de cremă ( de 120 gr, am uitat marca) dar vă trebuiesc o cutie și câteva bețe de biscuiți ( îmi pare rău dar nici aici nu am ținut minte cum le chiamă, pentru că nu am crezut că tortul va avea așa mare succes). Bețișoarele s-au lipit perfect de cremă și nu a mai fost nevoie să le leg, dar dacă îl transportați undeva poate nu strică să îi faceți și o fundiță frumoasă.

L-am ornat cu Skittles ( să fi fost vreo 6 pungi mici) și figurina Ben 10 la care i-am pus în mână baloane adevărate, foarte mici. Le-am găsit la piață cu 2 lei 10 bucăți și le-am unflat doar foarte puțin cât să nu aibă cute. „Un tort cu baloane mici” fusese visul neîmplinit de acum 2 ani al Balaurului. Nu-i grozav când poți îndeplini un vis?

Arika a văzut prima tortul și a avut o reacție disperată. Tati o ținea să nu ajungă la el înaintea Balaurului și ea țipa „to(r)tuuu, to(r)tuuu!”. Cum să nu fie disperată? Nu mai văzuse în viața ei atâta ciocolată și bomboane colorate la un loc. :)) Știu că nu-i sănătos dar dacă i-am scăpat la dulciuri convenționale nu am să fiu o ipocrită și să vă povestesc că le-am făcut tort raw-vegan. Dar apropos de raw, pe 31 mai Mia a mâncat praline, batoane cu cocos ( gen Bounty) și o budincă de la Rawzisme de a picat sub masă după ce au plecat musafirii. Îi sunt datoare Silviei, creatoarea deliciilor raw, cu poze.

Acum vă las cu pozele, dar nu înainte de a vă scrie un citat, de pe facebook, care m-a inspirat:

„1 IUNIE… ASTAZI IMI CELEBREZ COPILUL INTERIOR ,MA INTORC SMERIT LA EL SI IL ROG SA MA IERTE! II MULTUMESC SI II ARAT RECUNOSTINTA MEA INFINITA PENTRU CAPACITATEA LUI DE A MA ASTEPTA ,PENTRU MOMENTELE IN CARE L-AM UITAT NU I-AM FOST APROAPE SI NU L-AM IUBIT,PENTRU FIECARE RESPINGERE SI PAS INVERSUNAT SPRE MATURIZARE PENTRU CA MI-AM DORIT SA CRESC PREA REPEDE,PENTRU CA IN DORINTA DE A FI IMPORTANT A MA FACE AUZIT,VAZUT,APRECIAT SI IUBIT AM UITAT SA MA JOC DE PREA MULTE ORI.SI TOTUSI EL A FOST RABDATOR…CHIAR SI O VIATA. IUBINDU-MA LA FEL IN TOT ACEST TIMP. LA MULTI ANI COPIILOR DIN VOI SI DIN VIATA VOASTRA!”  – de dl.Lucian Gabriel ( tată și în curând bunic)

p.s. În timp ce eu făceam blatul, în termeni științifici, Arika se stimula senzorial cu coji de ouă :)). În termeni mai puțin științifici s-a jucat și le-a zdrobit mărunt iar asta a ținut-o ocupată lângă mine.

IMG_2306

IMG_2308

IMG_2309

IMG_2311

IMG_2313