Donez blog!

Prea multe zile la rând am scris texte în minte, am așteptat seara să le scriu pe blog dar în fața tastelor mă pierdeam de oboseală, sau scriam 5 rânduri, le salvam în „draft” și trebuia să fug la copii. Prea multe seri am renunțat la blog în favoarea cititului. Așa că într-o zi am concluzionat pe Facebook că e cazul să donez blogul deoarece nu mă mai puteam ocupa de el. Era o glumiță, evident! Adică nu a fost așa evident dar eu am zâmbit. :D

Și sunt convinsă că de sărbători ați citit atâtea postări frumoase, pe bloguri îngrijite, împodobite, nu ca al meu. Dar, după ce mi-am verificat statisticile ( care sunt WOW-surprinzător-de-favorabile), simt nevoia să revin și eu încet, încet.

Și știți ce e nostin? Eu tocmai m-am întors din bucătărie ( unde am ajuns întâmplător) și am găsit mai puțin de 1 mm de apă pe fundul vasului în care îmi pusesem la încălzit apă pentru ceai. Apă cât pentru 2 căni mari evaporate cât eu încerc să îmi resuscitez blogul.

Iar acum fug să cuibăresc în pat un balaur, care nu ar trebui să fie treaz la ora asta. Și apoi dacă mai am putere, și dacă în drum spre laptop nu mă împiedic iar de cartea pe care o devorez zilele astea, am să continui postarea asta.

De la ultima postare ne-am mutat în propriul nostru cămin. N-am zis casă pentru că nu vreau să vă imaginați ceva pe nivele, ci mai degrabă un sertăraș frumos compartimentat. :)

N-a fost ușor! În ziua cu pricina m-am înarmat cu multă putere. Pe cât de adaptabil e Balaurul pe atât de sensibilă la schimbări e Arika. Mă pregătisem pentru o seară în care urma să îmi consum toate resursele ca să nu iasă un dezastru. Am luat copiii de la mama pe 8 p.m., le-am făcut turul apartamentului după care am încercat IMPOSIBILUL. Imposibilul era, până atunci, să îi culc pe amândoi de-odată. De obicei când Balaurul se liniștea Arika râdea, așa că el îi spunea să tacă iar ea se considera provocată la dialog. De cele mai multe ori sfârșeam într-un râs copios. Era ori asta, ori o criză de nervi. Așa că râdeam cu toții și mai pierdeam câteva minute bune. Dar nu și în seara aceea. Nu. Atunci Balaurul s-a întins, s-a liniștit și a adormit neîntors. Arika s-a ridicat de 2 ori să caute prin cameră zgomotele care se auzeau de sus. Nu mai auzise până atunci zgomote care vin de sus. Apoi și-a boțit fățuca pe pat și a adormit.

Copiii mei sunt EXTRAORDINARI!

Și cum spuneam am făcut din casă cămin. Fiecare are un loc pe care îl iubește. Eu am colțul pentru citit. Un colț cu un fotoliu uriaș și comod ( primit, nu cumpărat) deasupra căruia e un tablou cu mare valoare sentimentală. În dreapta e un slide pentru poze ( dar fără poze în el deocamdată), o lampă, un calorifer și apoi pervazul pe care îmi stau ochelarii, cana și cartea. Dincolo de pervaz o grădină în miniatură, așa cum îmi place mie să gândesc despre  cele câteva ghivece cu plante.

Și în colțul meu drag citesc cartea din cea mai frumoasă zi. Cea mai frumoasă carte din ultimii 8 ani cred. Probabil că vouă nu v-ar plăcea, nu tuturor dar mie îmi place. Stuart: A Life Backwards e o carte ciudată. Citești un paragraf și ridici din sprânceană intrigat sau dezgustat. Citești o pagină și râzi și vrei să o povestești cuiva. Citești un capitol și te cuprinde o tristețe sinceră și profundă. Genul ăsta de carte e.

Tot iarna asta mi-au ținut de cald cărțile lui Sven Hassel. Nici astea nu plac oricui. Cărți scrise cu umor despre teroarea de pe front și din timpul războaielor. Eu de acolo știu despre bombele cu napalm și ce un șrapnel. Dar cui sunt utile astea, nu?

După ce am citit prima carte a lui Sven nu m-am mai putut opri până nu le-am citit pe toate. Împrumutate de la prieteni sau bibliotecă, cumpărate din anticariat… nu m-am oprit până nu am închis-o pe ultima. Dar iarna asta mi-au fost utile. Iarna asta cărțile lui Sven Hassel mi-au ținut de cald. Nu le-am dat foc și nu mi-am izolat casa cu ele. Doar amintirea frigului pe care îl descrie autorul în cărți m-a făcut să mă simt, DEODATĂ, mai caldă. Era ger și eu nu mai ieșisem de câteva zile afară. Când am ieșit m-a curentat. Mă gândeam: „Doamne, ce frig insuportabil! Mă înțeapă prin piele de frig…” Apoi, deodată, mi-am amintit că în unul din romane ( dezavantajul de a citit romanele ca la maraton e că se amestecă titlurile între ele), nu mai știu care, Sven povestește că pe frontul din Siberia hârtia avea o valoare inestimabilă. Pentru că hârtia ține de cald. Îndesată sub haine hârtie ține de cald. Tot de acolo am aflat cum poți înmuia o pereche de bocanci rigizi ca să nu te mai roadă până la os. Întâmplător eu am o pereche de bocanci „de armată” care merită înmuiați dar îi țin amintire. Nu mă îndur încă să îi înmoi, if you know what I mean… Și dacă nu știți la ce mă refer puneți mâna și citiți! … Sau întrebați-mă într-un comentariu. :))

Și nu citesc cărți triste pentru că sunt masochistă ci pentru că ele mă fac să apreciez mai mult ce am. În ziua în care vă spuneam că mi-a fost frig mi-am apreciat hainele mai mult deși erau vechi și distanța scurtă până acasă… ACASĂ. Nu toată lumea are un „acasă”. Nu toți sunt aproape de „acasă”.

V-am plictisit destul? Coborâți și mai jos? Pe propria voastră răspundere!

Am citit pe Facebook o vorbă care mi-a plăcut. Da, știu, e o nebunie să pui pe blog citate de pe facebook, nu?

„Asculți o piesă când ești fericit și îi auzi muzica. Asculți aceeași piesă când ești trist și îi înțelegi versurile.”

Să aveți un an bun în care să auziți doar muzica!